Oare?!

… iar simt nevoia să scriu, și ca de obicei o fac cu cea mai mare placere.

În ultimul timp, parcă totul e schimbat. Oamenii sunt cu totul și cu totul diferiți – sau poate eu sunt diferită?! – si parcă din ce în ce mai răi. Invidia influiențează din ce în ce mai rău comportamentul celor din jur, și parca, se transformă adesea în ură. Spre exemplu, zilele trecute, mi-a aparut la news pe Facebook o  poza cu Justien Bieber care părea mort și … care, spre surprinderea mea avea o mulțime de likeuri și comentarii răutacioase. Bine, înțeleg că puștiu’ e enervant sau mai știu eu ce, dar parcă nici chiar atât de tare încat sa-i dorim moartea..

La un moment dat spuneam că e bine să te aștepți la orice, de la oricine. Bine am spus! Îmi susțin afirmația si pe zi ce trece, mă conving că nu am greșit.

Pun pariu că și tu, ieri, azi, sau vei constata că am dreptate în ceea ce am spus mai sus.

E bine, în zilele noastre, pentru a supravietui să fii puțin egoist, sa fii puțin răutăcios, puțin “nesimțit”, dar parcă unii nu mai știu care e limita puținului.

Știu că asta nu e genul meu de post, dar trebuia s-o zic si p-asta!

Patepup!

 

Pauză.

Mi se întâmplă adesea să am nevoie de o pauză. Ţie nu?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi sa zici STOP? Să ceri o pauză din existenţă – ca un concediu de odihnă – timp în care să te refaci, dupa orice?

De cele mai multe ori, fie mă plictisesc, fie obosesc să continui lupta asta continuă pentru orice.

Vreau sa iau o pauză din dor, iubit, suferit, ieşit, mâncat, uitat, gândit… şi dacă îţi imaginai că urmează trăit, te înşeli.

Oare dacă am putea lua pauză/pune STOP, am ştii când să apăsăm PLAY?.sketuxl.erjtjdr[o

.&,

De mult n-am mai simţit nevoia să fac asta.

Ceva se întâmplă cu mine. Nu ştiu ce. Mi s-a cam activat autocontrolul şi scutul meu protector nu mai face faţă.

Mi-e frică. Mi-e frică de tot ce mă înconjoară; ba chiar mi-e frică şi de mine. Mi-e frică de ce spun, de ce simt, de ce fac, de ce nu fac…

Sunt convinsă că dacă ai citit ce am scris eu aici n-ai înţeles nimic, dar e ok şi-aşa.

Patepup!

Retrospectivă

Ahh.  Mi-era tare dor să iau tastatura-n braţe şi să dau frâu liber imaginaţiei şi deştelor să scrie ceva aici.

A trecut ceva timp… în mai puţin de o lună Ancanutz împlineşte 1 an.

Blogul ăsta.. şi anul ăsta au fost.. şi încă ce au fost.

Blogul ăsta mi-a servit drept prieten, poate chiar cel mai bun prieten, mijloc de comunicare şi alte alea.

Mi-am împlinit o mulţime de dorinţe scrise p-aici de-alungul timpului, cum ar fi treaba cu pisoiul, dorinţa de a fi adaptată, am intrat si eu ca omul la o facultate, am luat bacu’ etc.

Pisoiul meu este cel mai tâmpit din lume: se comportă ca un căţel. Te muşcă, te linge, aleargă după propria-şi coadă. Evident, se numeşte Matei, şi seamănă cu mine. Este cel mai jucăuş pisoi pe care l-am văzut vreodată – bine, nu am văzut prea mulţi, e adevărat -, şi ca atare mi-a nenorocit bradul de Crăciun (sare în el ca să-şi procure jucării=globuri).

M-am mutat in Braşov, care, înainte să ningă, era orasul visurilor mele, din punct de vedere estetic, evident.

Sucită cum sunt, la un moment dat, afirmam că intre vară şi iarnă, prefer iarna. RECTIFIC: ador vara.

Am descoperit oameni noi, pasiuni noi – cum ar fi vinul fiert ) – locuri noi… şi mai ales, am tabieturi noi – acum să fugi.

Cam atât, deocamdată. E 2:15 A.M. E timpul să dorm şi eu puţin.

Patepup!

Teoria creaţionistă

În cea de-a şaptea zi a primei săptămâni din istoria omenirii, Dumnezeu a creat Grădina Raiului care, dacă vreţi să ştiţi, era unde este Las Vegasul acum. La început, nu era mare lucru de capul ei. Aşa că, Dumnezeu a adăugat niscaiva verdeaţă, nişte animale pufoase, o ditamai cascada, un canion şi câteva formaţii rock pe ici, pe colea. Destul de drăguţ. Dar tot lipsea ceva. Nu era nimeni care să se bucure de asemenea frumuseţi (sau măcar să tundă gardul viu).

Aşa că Dumnezeu a creat Bărbatul. a luat o mână de praf de pe jos, a făcut ceva gen respiraţie gură la gură, a suflat în pumn si, miraculos, şi-a făcut apariţia o creatură ciudată cu mult păr pe spate şi chelie. Dumnezeu i-a pus numele Adam, deşi fie vorba între noi, Adam ăsta semăna mai mult a Chuck. Totuşi, spre dezamăgirea lui Dumnezeu, Adam/Chuck nu prea făcea mare chestie. Mătura zi şi noapte, bodogănind în barbă că nu are cablu şi nici doritos. Refuza să se îmbrace, spunând că boxerii nu sunt de el şi că “nu îl lasă să respire”. Şi nici  nu îşi amintea să ude ficusul. Lasă mizerie în toată Grădina şi nu tundea iarba niciodată. Şi, mai rău decât atâta, îşi tot atingea părţile intime în public,

Şi n-a trecut mult până ce Dumnezeu şi-a dat seama că o făcuse de oaie. Cu siguranţă, Adam/Chuck nu se descurca de unul singur. Nu prea avea creier în capu’ ăla al lui. Simţindu-se vinovat de o aşa greşeală, Dumnezeu s-a pus pe treabă. L-a pocnit pe Adam/Chuck în moalele capului de l-a lăsat lat, i-a scos o coastă şi, cu respectiva coastă, a creat un exemplar mult superior: Femeia. Dumnezeu a botezat această minunată şi perfectă fiinţă Eva, deşi, sincer vorbind arăta mai mult a Petula. I-a făcut cunoştinţă Evei/Petulei cu Adam/Chuck, care, în inteligenţa lui, i-a spus “Uau, ce bucată bună!” Eva/Petula l-a învăţat pe Adam/Chuck cum să vorbească, să gândească, cum să croiască haine din frunze de smochin, să încălzească mâncarea – chestii de genul ăsta. A reuşit să-i dea o faţă comercială Grădinii, care a apărut în revista Casa şi grădina.

 

 

“Ghid de orientare în lumea bărbaţilor”,

Alison Grambs

Nou, bă, nou!

Post.. nou. Viaţă nouă. Oameni noi… numai eu nu sunt nouă… )

Câteodată eu nu mă mai simt eu şi încerc din răsputeri să mă regăsesc în orice şi în oricine. Nu ştiu ce e mai grav: dacă m-am pierdut sau dacă încerc să mă regăsesc.

Nimic nu se compară cu senzaţia de “şi cui îi pasă de mine?!”  la care răspunsul, pe care îl ştiai deja, “nimănui” te doare mai mult ca oricând.

Să sperăm că toate trec, aşa cum spun eu de obicei. Am nevoie de ceva al meu… de fapt a mea. Şi sper să nu fie pisica aia pe care mi-o doresc.

Cel mai rău e când regreţi că ai luat o decizie din obişnuiţă. Te obişnuieşti cu o idee şi punct. Când iei o decizie care îţi priveşte viitorul, adică cel puţin următorii 6 ani din viaţă, nu gândi doar cu capul, nu te gândi la altceva decât la tine.

Cel mai greu e un început de unul singur.

Şi din nou mă întreb ce m-am întrebat aici.

Probabil că te-ntrebi de ce am scris despre mine după cincişpe milioane de ani; totuşi, sper că răspunsul l-ai dedus  din ceea ce am scris aici.

 

Patepup!

 

P.S.:  1). Scuză-mi incoerenţa dar durerea de cap mi-e cea mai bună scuză.

2). Mi-e dor de viaţa mea de înainte.

 

Aşa se explică…

De ce sunt asa de gustoase produsele din comerţ?

Am găsit răspunsul aici.

Este vorba de un condiment care are ca efecte obezitatea şi distrugerea neuronilor.

Este supranumit şi “al cincilea gust”.